da' niste joburi gasim? asa, cu imprumut

   nu stiu daca s-a intamplat sa va treziti uneori ca cineva bate la usa voastra cu scopul de a cere, in calitate de vecin(a), ba o lingurita de zahar, ba un pahar de ulei, ceva acolo...
eh, subsemnata nu e o vecina oarecare, ci una care a strigat la poarta unor vecini sa ceara... aa... un televizor, asa, cu imprumut.
- auzi, vecine, scuze ca te deranjez, n-ai sa-mi dai si mie cu imprumut un televizor ca plm, incepe Starea Natiei si nu am la ce sa ma uit.
vita de mine nu s-a gandit ca suna ca o invitatie ieftina in casa vecinului. vita, cum ziceam...
- bai, vecina, n-am de unde, am doar un tv si il tin la mine in camera unde doarme si frati-miu. daca vrei, poti veni sa vezi emisiunea la mine.
- a, nu, mersi. asta imi mai lipsea acum cand toti stiu ca sunt in divort. auzi, dar daca imi fac rost de teveu, cum prind tvr-ul? nu-mi trebuie abonament, nu?
- nu vecina, punem nu stiu ce cablu, infigi o furculita nu stiu unde si se prinde.
- bun, mersi. hai sa traiesti!

acum, daca tot am iesit pe ulita la cersit, nu cumva aveti un hidrofor, un frigider, ceva p-acolo, tot asa, pana iau salariul? nu? treaba voastra, dar si cand oi avea apa curenta sa nu veniti la mine sa va dau voie sa spalati la masina bengoasa, da?

apropo. nu va spun ca a trebuit sa ajung la biblioteca din comuna ca sa scriu pe blog. doar aici gasesti internet si un calculator liber. yey!

o alta dimineață

   nu mirosul de gaz emanat de butelie când cafeaua a dat în fiert și bărbate-miu a ajuns la timp sa oprească aragazul m-a trezit, ci un "Dumnezeii ma-sii de treaba!" - ieșit din gura lui, a soțului, când a deschis un raft din bucătărie și toate caserolele mele i-au căzut în cap.
- te-am rugat, Cristiana, deci te-am rugat sa încetezi cu gunoaiele, Zodic ce ești!
- ce-ai, coa'? dacă ești căscat...
- bai, s-a terminat găletușa de smântână, arunc-o! borcane, borcănașe, sticle, pana și cacaturile alea în care îți iei sosul de pizza le-ai păstrat. explica-mi, la ce îți folosesc? uite, asta (ține în mana un pahar de plastic în care a fost cândva iaurt), ce faci cu paharul asta? e un căcat de pahar de plastic. vreau sa știu de ce le speli și le bagi în dulap când locul lor e la gunoi. ai cumpărat, ai consumat, la gunoi!

în timp ce îmi face inventarul la plastice, le și arunca la găleată. îmi venea sa plâng, ma simțeam exact ca atunci când maica-mea mi-a aruncat jucăriile defecte, păpușile fără mâini, fără un picior, plușurile fără ochi, toate pe fereastra.

- hai, zi-mi! ce tot faci cu ele?
- duc mâncarea la boschetarii de la ghena de gunoi. în ce vrei sa le duc mâncarea?
- nu știu, în pungi, nu ma interesează. ce mâncare poți tu sa pui în lindicul asta de borcănaș?
- în ala îmi pun masca de par, ce prepar acasă, lasă-l.

la gunoi cu el. mi se umpluse ochii de apa sărată. după câteva secunde și mucii ma trădau, n-am mai rezistat.

- lasă smiorcăiala. uite, toată casa e plina de jucării de-ale copiilor, călcăm pe cuburi, tu faci curat în congelator. cum vine asta, ma? când intra cineva în casa crezi ca se uita cum așezi tu la dunga în frigider ori cosmeticele din baie? nu, de pe hol vad tot felul de jucării aruncate peste tot.
- a, da? binee! încep sa pipai deasupra unui dulap din hol, știam ca avea un set de ceva pe acolo. ce-i asta?
- pânze de bomfaier, am cumpărat zilele tre...
pac, pe geam. (din fericire nu a lovit pe nimeni)
- tu ești tâmpită? sunt noi!
- ah, da? și astea la fel? îl întreb arătând spre mapa lui cu scheme de corăbii. pac, pe geam.

gata, ne calmasem. cât a plecat el sa-și adune lucrurile din fata blocului, eu mi-am adunat din gunoi borcănașele. ma striga sa ies la fereastra.
- ai mai aruncat ceva intre timp?
- nu, mi-am spălat borcanele din gunoi.
- bine. pune și tu de-o cafea ca jumătate am dat pe aragaz.
- bine.

printre minciuni, dau și una reala. o minciuna adevarata

   "aoleu, mor, jur! e infarct sau preinfarct, știu eu, am citit undeva simptomele. bai, nu pot sa respir, nu am suficient aer. deschide dracu geamurile, ușile, lăsați-ma sa respir. băga-mi-as pula, n-am făcut tot ce aveam planificat. mor, și o sa rada Dumnezeu de mine ca nu am fost niciodată la munte. vai, aveam atâtea de făcut... nimeni nu știe nimic despre mine, ce simt cu adevarat, am trăit degeaba. în curtea aia de la țară mai trebuia ridicata o casa, în felul asta sa-mi asigur toți trei copiii cu câte o locuință. nu le-am pus bani în cont, or sa ma blameze, nu le-am oferit nimic. bai, sa le zici copiilor ca nu sunt chiar atât de bețivă și proasta cum ma afișez pe feisbuc. mai bine muream zilele trecute, pana sa împlinesc treizeci de ani. ce prost se termina totul, ce film idiot! am atâtea sentimente frumoase în mine și nu le-am arătat. sunt o fricoasa și asa o sa mor." un amalgam de vorbe zbura spre bărbate-miu noaptea trecuta. zeci de gânduri îmi treceau prin minte, genul de vise transformate în planuri care urmau a fi puse în practica într-o zi. eram convinsa ca pana "aici" mi-a fost.
sa chem ambulanta, ma întreabă bărbate-miu. nu, coaie, nu chemi nimic. nu m-am depilat pe picioare de doua săptămâni. decât sa ajung în halul asta la spital, mai bine moarta.
   n-am murit. am făcut baie supravegheata, mi-am pupat copiii, am fumat și m-am culcat cu gândul ca maine când o sa ma trezesc, voi reveni în aceeași viata de om las.
   dimineața urmăresc știrile și aflu ca trei oameni care erau dați dispăruți pe Lacul Siutghiol au fost găsiți. morți. după ce în urma prăbușirii elicopterului în apa, ei erau vii, strigau după ajutor. sa cauți vinovații nu te ajuta cu nimic. dar cu nimic. sa încerci sa schimbi ceva ca pe viitor sa nu se mai întâmple, ei bine, da.
dacă as fi murit ieri, degeaba ziceau ai mei ca "fuma și bea mult, de aia a crăpat!", ca nu era o consolare. dar pentru ca nu m-a vrut nici Dumnezeu și nici dracu, sunt aici. nu același lucru pot spune și despre cei patru oameni morți cu zile în tragedia de pe Lacul Siutghiol. ei poate nu erau fumători înrăiți, poate nu erau băutori și poate aveau o viata decenta, sănătoasă. erau oameni care au salvat viețile altor oameni.
nedrept, nu?

ai dreptul sa nu-ți cunoști adresa

   domiciliul mi-e la fel de instabil ca si psihicul. sa incepem cu inceputul? neah, prea simplu. sa va spun cum se intampla sa ma fac de cacat cand sunt intrebata de adresa la care locuiesc.
1. undeva in Constanta, zona casei de cultura
   in urma cu vreo 11 ani am plecat din Sulina cu doua genti de haine. detinatia - Constanta - oras mare cu "n" oportunitati. la vremea aia nu aveam telefon mobil (era un lux cel putin pentru mine) si singurul mod prin care puteam sa tin legatura cu maica-mea era corespondenta prin scrisori. vine intrebarea capcana din partea maica-mii:
- unde stai, unde iti trimit scrisorile?
- fuck, nu stiu, undeva pe langa casa de cultura.
am aflat ulterior unde stau, dar degeaba. scrisorile mele ajungeau prin vecini ca nimeni nu-mi stia numele. ma rog, poveste lunga.
2. undeva in Rosetti, jud. Tulcea
   ma cauta cineva care voia sa-mi trimita un colet:
- sa-mi lasi adresa unde sa-ti livrez coletul.
- pai... aici nu am adresa, toti ne stim dupa nume. nu cred ca strazile (de fapt, ulitele) sunt numerotate. dar scrie si tu numele meu corect pe colet si trece la adresa "strada principala numarul 5". coletul a ajuns fara probleme.
3. undeva in Bucuresti
    un var de-al meu binevoieste sa ma scoata la masa:
- te iau din fata blocului, zi-mi unde stai.
- cacat, nu stiu. berceni, piata sudului.
- zi-mi blocul si vin in fata sa te astept.
- bai, stiu doar sa ajung acasa.
- bine, zi-mi cum ajungi, pas cu pas.
- cobor la piata sudului, ma plimb pe langa florarese (mai trag cate un miros din flori, recunosc), trec prin fata BIG-ului, traversez, mai traversez o data, merg cativa zeci de metri, fantani arteziene, mai merg cativa metri, pac- fac dreapta pe o alee, apoi e mega-image-ul si non-stop-ul unde cobor noaptea sa-mi iau bere, se face o străduță, pac- biserica si dincolo de ea, blocul unde stau. daca ma intrebi de interfon te fut in gura.
intr-un final ne-am dat punct de intalnire intr-o bodega din cartier.
4. undeva in Constanta, zona far
   in urma negocierilor s-a decis ca familionul meu vrea pizza. de fapt, am decis eu, ca nu poti avea incredere in trei copii cu varste cuprinse intre 7 si 2 ani. imi sun sotul, negociez si cu el, iar conversatia s-a incheiat cu "fa comanda... in juma' de ora sunt acasa.".
sun la un numar de pe un pliant si printre bale fac loc cuvintelor sa-mi iasa din gura astfel incat sa ma inteleaga interlocutorul. ma pocneste peste bot cu "un numar de telefon si adresa de livrare, va rog!". m-am blocat. incercam sa ma salvez din cacatul in care ma scaldam: "dar nici nu ne cunoastem, cum as putea... hihi". ce dobitoaca sunt - imi zic in gand.
- stiti... nu stiu adresa exacta, dar pot sa va dau indicatii cum sa ajungeti.
- am nevoie de adresa ca sa trec datele in calculator.
- uitati, puteti veni in statie la 5 sau 40 si ceva, nu stiu exact ce autobuze sunt in zona far, si vin eu sa iau pizza de acolo.
- nu am cum sa trec statia autobuzului ca locatie.
- dar mi-e foarte foame, va rog.
(cred ca incepuse sa-mi tremure buzele si barba ca ma pufnea plansul. da, sunt rea de foame)
- imi pare rau, reveniti dupa ce aflati adresa exacta.
- nu mai vreau pizza de la voi, ma arunc in bratele altui restaurant.

am suferit, dar nu m-am invatat minte ca nici acum la o luna si ceva de cand locuiesc aici, tot nu-mi stiu adresa exacta. dar stiu cum sa ajung acasa...

viata satului

    se întâmplă de multe ori sa refuz diferite petreceri din motive idioate. ma rog, idioate pentru cei pe care-i refuz. nu pot sa merg undeva daca nu ma atrag personajele (normal ca personaje, ca nu suntem noi înșine cand ne îmbătăm).
zilele trecute ma suna o prietena sa mergem la ziua cuiva.
- hai, vino, o sa fie mișto.
- bai, nu pot. n-am cu cine sa las copiii.
- ii ducem la bunica-mea, lasa ca rezolv eu. hai, ma, o sa avem si lăutari.
partea cu lăutarii o vad exact ca si cum ai prins un peste, il scoti din cârlig si ma pocnesti cu el peste bot lasandu-mi mucoasa peștelui pe buze.
cand vine cineva behăind la masa ta si te derajeaza cand incerci sa-ti vrajesti viitorul futac este exact ce-ti trebuie ca sa te ridici de la masa si sa pleci acasa cu gandul ca o sa scoti vibratorul de la naftalina. lăutarii sunt acei indivizi care pur si simplu iti strica petrecerea. adica degeaba ai baut, degeaba ti-ai tratat sinuzita, degeaba ai facut vocalize timp de o saptamana si toate astea numai din cauza ca vin niște tineri nebăuți care cânta înainte sa te faci tu de cac... inainte sa cânți tu.
nu-i înțeleg nici pe cei care dansează in public. si nu pentru ca eu nu dansez, ci pentru ca prefer s-o fac doar pentru cel care ma (con)duce acasa cand sunt beata. valurile pe care le faci cu colacii de pe burta, opturile din solduri si fluturatul țâțelor sunt mișcări pregatite pentru un singur om daca nu ai planuri de sex in grup.
glumesc. petrecerile fără lăutari sunt ca nunta la care mergi ca invitat in timp ce ai un proces de divort pe rol. al tau.