ai dreptul sa nu-ți cunoști adresa

   domiciliul mi-e la fel de instabil ca si psihicul. sa incepem cu inceputul? neah, prea simplu. sa va spun cum se intampla sa ma fac de cacat cand sunt intrebata de adresa la care locuiesc.
1. undeva in Constanta, zona casei de cultura
   in urma cu vreo 11 ani am plecat din Sulina cu doua genti de haine. detinatia - Constanta - oras mare cu "n" oportunitati. la vremea aia nu aveam telefon mobil (era un lux cel putin pentru mine) si singurul mod prin care puteam sa tin legatura cu maica-mea era corespondenta prin scrisori. vine intrebarea capcana din partea maica-mii:
- unde stai, unde iti trimit scrisorile?
- fuck, nu stiu, undeva pe langa casa de cultura.
am aflat ulterior unde stau, dar degeaba. scrisorile mele ajungeau prin vecini ca nimeni nu-mi stia numele. ma rog, poveste lunga.
2. undeva in Rosetti, jud. Tulcea
   ma cauta cineva care voia sa-mi trimita un colet:
- sa-mi lasi adresa unde sa-ti livrez coletul.
- pai... aici nu am adresa, toti ne stim dupa nume. nu cred ca strazile (de fapt, ulitele) sunt numerotate. dar scrie si tu numele meu corect pe colet si trece la adresa "strada principala numarul 5". coletul a ajuns fara probleme.
3. undeva in Bucuresti
    un var de-al meu binevoieste sa ma scoata la masa:
- te iau din fata blocului, zi-mi unde stai.
- cacat, nu stiu. berceni, piata sudului.
- zi-mi blocul si vin in fata sa te astept.
- bai, stiu doar sa ajung acasa.
- bine, zi-mi cum ajungi, pas cu pas.
- cobor la piata sudului, ma plimb pe langa florarese (mai trag cate un miros din flori, recunosc), trec prin fata BIG-ului, traversez, mai traversez o data, merg cativa zeci de metri, fantani arteziene, mai merg cativa metri, pac- fac dreapta pe o alee, apoi e mega-image-ul si non-stop-ul unde cobor noaptea sa-mi iau bere, se face o străduță, pac- biserica si dincolo de ea, blocul unde stau. daca ma intrebi de interfon te fut in gura.
intr-un final ne-am dat punct de intalnire intr-o bodega din cartier.
4. undeva in Constanta, zona far
   in urma negocierilor s-a decis ca familionul meu vrea pizza. de fapt, am decis eu, ca nu poti avea incredere in trei copii cu varste cuprinse intre 7 si 2 ani. imi sun sotul, negociez si cu el, iar conversatia s-a incheiat cu "fa comanda... in juma' de ora sunt acasa.".
sun la un numar de pe un pliant si printre bale fac loc cuvintelor sa-mi iasa din gura astfel incat sa ma inteleaga interlocutorul. ma pocneste peste bot cu "un numar de telefon si adresa de livrare, va rog!". m-am blocat. incercam sa ma salvez din cacatul in care ma scaldam: "dar nici nu ne cunoastem, cum as putea... hihi". ce dobitoaca sunt - imi zic in gand.
- stiti... nu stiu adresa exacta, dar pot sa va dau indicatii cum sa ajungeti.
- am nevoie de adresa ca sa trec datele in calculator.
- uitati, puteti veni in statie la 5 sau 40 si ceva, nu stiu exact ce autobuze sunt in zona far, si vin eu sa iau pizza de acolo.
- nu am cum sa trec statia autobuzului ca locatie.
- dar mi-e foarte foame, va rog.
(cred ca incepuse sa-mi tremure buzele si barba ca ma pufnea plansul. da, sunt rea de foame)
- imi pare rau, reveniti dupa ce aflati adresa exacta.
- nu mai vreau pizza de la voi, ma arunc in bratele altui restaurant.

am suferit, dar nu m-am invatat minte ca nici acum la o luna si ceva de cand locuiesc aici, tot nu-mi stiu adresa exacta. dar stiu cum sa ajung acasa...