viata satului

    se întâmplă de multe ori sa refuz diferite petreceri din motive idioate. ma rog, idioate pentru cei pe care-i refuz. nu pot sa merg undeva daca nu ma atrag personajele (normal ca personaje, ca nu suntem noi înșine cand ne îmbătăm).
zilele trecute ma suna o prietena sa mergem la ziua cuiva.
- hai, vino, o sa fie mișto.
- bai, nu pot. n-am cu cine sa las copiii.
- ii ducem la bunica-mea, lasa ca rezolv eu. hai, ma, o sa avem si lăutari.
partea cu lăutarii o vad exact ca si cum ai prins un peste, il scoti din cârlig si ma pocnesti cu el peste bot lasandu-mi mucoasa peștelui pe buze.
cand vine cineva behăind la masa ta si te derajeaza cand incerci sa-ti vrajesti viitorul futac este exact ce-ti trebuie ca sa te ridici de la masa si sa pleci acasa cu gandul ca o sa scoti vibratorul de la naftalina. lăutarii sunt acei indivizi care pur si simplu iti strica petrecerea. adica degeaba ai baut, degeaba ti-ai tratat sinuzita, degeaba ai facut vocalize timp de o saptamana si toate astea numai din cauza ca vin niște tineri nebăuți care cânta înainte sa te faci tu de cac... inainte sa cânți tu.
nu-i înțeleg nici pe cei care dansează in public. si nu pentru ca eu nu dansez, ci pentru ca prefer s-o fac doar pentru cel care ma (con)duce acasa cand sunt beata. valurile pe care le faci cu colacii de pe burta, opturile din solduri si fluturatul țâțelor sunt mișcări pregatite pentru un singur om daca nu ai planuri de sex in grup.
glumesc. petrecerile fără lăutari sunt ca nunta la care mergi ca invitat in timp ce ai un proces de divort pe rol. al tau.