cum era sa mor (la propriu) de râs

    La putin timp după ce terminasem de gătit, ne-am așezat la masă (eu și Mara). fiică-mea - probabil asa o învățase tat-su - a început, ca de obicei, să-mi laude mâncarea:

- aoleu da' ce bună e ciorbica mă mami!

mi s-a părut foarte comic modul cum a zis, de parcă am greșit că am făcut o ciorbă bună. doar ce am dus lingura la gură când am început sa râd și mi-a rămas un cartof în gât. m-am panicat. să tușesc nu puteam, să trag aer în piept, nici pe atât. mă loveam singură cu pumnul în piept, simțeam că-mi ies ochii din orbite. Mara se uită la mine, lasă capul într-o parte și-mi zice:

- lasă, mami, stai cuminte că-ți aduc apa. da' după ce termin ciorbica.

mi s-a dus cartoful pe gât, am scăpat. tremuram din toate încheieturile, nu-mi ardea de râs. dacă as fi auzit de cineva că s-a înecat mâncând ciorba, n-as fi crezut nici în ruptul capului. oare medicul legist s-ar fi prins că am murit de râs?