o stare

   ma tot suna o prietena; inclusiv acum în timp ce scriu. mi-e lene sa răspund. nu mi-e lene sa apăs o tasta, ci mi-e lene sa fiu atenta la ce îmi spune prin telefon. mi-e lene sa aprob ori sa fac pe înțelegătoarea. mi-e lehamite sa-i dovedesc ca e loc și de mai rău. mi-e ciuda sa-i ascult pe cei din jurul meu care sunt demoralizați, când vad ca problemele lor sunt extrem de mici și nu vor sa vadă cât de ușor e sa spargă bariere. vad oameni care sunt la un pas de a fi fericiți, dar nu știu de ce parte sa apuce fericirea. pe dinafara lucrurile sunt atât de simple și atât de "la îndemână" încât îmi vine sa le fut una după ceafa ca sa le deschid ochii, dar știu ca nu-i ajuta, dimpotrivă, se prăbușesc mai ușor.
   urăsc oamenii slabi. de fapt nu-i urăsc, pentru mine sunt folositori. sunt ca niște cai pe care pot urca și-i pot mânui astfel încât sa-mi fie mie bine. detest legile morale pe care mi le impun și de care ma împiedic ca sa fiu fericita.
   am un apel pierdut pe telefon. e apelul meu către mine.